Joi, 12 decembrie 2024, Dorin Goian împlinește 44 de ani. La aniversare, liderul apărării de la Steaua și echipa națională oferă un interviu-eveniment în care își dezvăluie secretele: o confesiune de la cadrele copilăriei prin momentele cruciale din cariera de fotbalist. Totul se întâmplă chiar în Suceava natală, cea care l-a și lansat spre gloria sportivă.
Goian recunoaște că în noul său drum, de antrenor, s-a întâlnit cu situații dure. Împărtășește povești cu Zlatan Ibrahimovic, Edison Cavani sau Victor Pițurcă. Și e ferm când vorbește de despre fiul său, Matei, cel care-i calcă pe urme în fotbal și duce mai departe „dinastia Goian” care a dat fotbalului românesc, până azi, patru jucători de primă ligă! Toți pe același post, fundaș central.
ProSport: La mulți ani! Cum te simți la 44 de ani?
Dorin Goian: Mulțumesc! Bătrân nu mă simt, sunt foarte bine. Mai stau din când în când de vorbă cu nevastă-mea și parcă mai ieri mă lăsasem de fotbal și uite că au trecut opt ani de atunci. Wow! Nu știu când au trecut. Momentan sunt bine, am familia bine, eu sunt sănătos, asta e cel mai important. Și sunt acasă, cu prietenii, cu familia, ceea ce mi-am dorit.
Mi-ai spus de familie și de aici vreau să începem. Avem o poveste foarte interesantă. Ați fost 7 copii, dintre care patru băieți ați jucat fotbal la nivel de primă ligă. Toți fundași centrali! Pot să spun că sunteți de Cartea Recordurilor!
Nu cred că mai există un astfel de caz în România și e ceva, da, o premieră. Cred că singurul care a mai cochetat cu postul de mijlocaș defensiv, închizător, a fost Liviu, cel mai mare.
De unde treaba asta, tatăl tău a fost microbist?
Tata nu a avut nicio treabă cu fotbalul! A fost electrician, toată ziua era pe șantier. „Microbul” a venit de la fratele meu cel mai mare. Eu cu Luci eram mici când mergeam pe stadion să-l vedem pe Liviu, eram copii de mingi, cu siguranță de la el se trage totul. Gigi, eu, Luci, dar el, Liviu, a fost deschizătorul de drumuri.
Cred că a fost și un meci în care ați jucat trei frați Goian. Goian I, Goian II, Goian III, așa ați fost trecuți în ziar, în caseta tehnică…
Da, cred că a fost un meci la „tineret-speranțe”. Gigi, fratele care atunci juca la echipa mare, era suspendat și pentru a avea jocuri în picioare a fost trimis la echipa a doua. Eu eram constant la tineret, apoi a intrat și Luci pe final, el era mai mic. Dar cred că a făcut-o antrenorul așa, de statistică, era un lucru mai greu de întâlnit.
Spune-mi, te rog, care e lecția cea mai importantă primită de la tatăl tău, de la părinți?
Ținând cont că eram șapte copii, cred că respectul. Noi ca familie de-asta am crescut frumos. În casă a fost o armonie extraordinară, certurile erau de la copilării, ne mai ciufuleam de la fotbal. Știam că trebuie să împărțim, era clar că trebuia să facem asta în acele vremuri destul de grele. Șapte copii în casă nu era ușor. Și am dezvoltat simțul de a împărți cu ceilalți.
Au existat și derapaje în viața ta de adolescent?
Cred că a fost un moment în care tata m-a redus pe drumul cel bun, pentru că o luasem puțin razna. Greșisem și mergeam pe o cărare care ducea către nicăieri. Era o perioadă în care, în vacanța de vară, vindeam baterii de chiuvetă în bazar. Eram la un vecin care avea afacerea și eu trebuia să contribui, pe timp de vară, cu bani în casă, să muncesc.
Ce vârstă aveai?
Cred că 16 ani. Mă trezeam în fiecare dimineață la 4, mergeam la bazar, mă înhăitasem într-un anturaj nu foarte ok, iar în cartier era o sală de jocuri, oarecum echivalentul acestor pacănele din ziua de azi. Strict poker, nu „cireșe”, „mărgeluțe”… și m-a prins acest viciu. Și trebuia am bani să joc la aceste aparate. Când se făcea inventarul declaram că am vândut cu o baterie mai puțin… era o hoție. Iar banii pe acea baterie îi puneam la teșcherea. Când plecam de la bazar, prima oprire era direct în sala de jocuri. A venit perioada în care trebuia să meargă mama să ia salariul meu.
Când nu a mai mers…
Exact! Țin minte că vecina i-a dat mamei pe hârtie exact toate calculele. Nu trebuia să mai iau niciun ban din salariu, trebuia să mai dau eu de la mine să acopăr gaura! Mama l-a sunat pe tata, el nu prea se implica așa, mai mult era pe șantier și lucra. Dar a venit de urgență acasă și m-a ciufulit serios.
Ai simțit bine acea bătaie?
Nu bătaia m-a durut, rușinea! Am simțit o rușine pe care nu am s-o uit niciodată. Practic mi-a fost rușine să mă uit în ochii fraților, surorilor mele, cheltuisem banii din care puteam să ne facem un mic moft, poate de a mânca ceva dulce. A fost lecția care m-a învățat că trebuie să revin pe drumul meu, să joc fotbal, de atunci m-am focusat exclusiv pe fotbal.
La scurt timp ți-ai făcut tatăl mândru, ai debutat în liga a doua, apoi pe prima scenă a fotbalului românesc. Cum a fost?
Tata venea la meciuri, era pasionat. El a fost mândru de noi la fiecare joc. Dar cred că mai mândră a fost mama, ea nu prea mergea pe stadion și, atunci când am debutat în Liga 1, meciul era la Radio, la „Fotbal minut cu minut”. Când am venit acasă, mama asculta meciurile. Și cred că ea a fost cea mai bucuroasă. La debutul meu a venit Liviu la meci, fratele mai mare, de la Bacău. Ține minte că plecasem spre vestiar și el era lângă intrarea din tunel, lângă gard și mi-a spus: „bravo, bravo Doricu!”
Liviu, fratele tău cel mai mare, ți-a fost și un fel de impresar, știu bine?
Când am semnat cu Ceahlăul, am mers cu Liviu. Țin minte că îmi dăduse domnul Gheorghe Ștefan, care a scos din seif, o mie de dolari. Erau 10 hârtii de 100. A fost prima oară când vedeam o mie de dolari, dar bancnotele erau toate noi, la serie, una după alta. Veneam acasă cu mașina cu frate-miu, era noapte, beznă. Și ne gândeam: dacă ne oprește cineva și ne tâlhărește, ne ia banii… Pentru mine, o mie de dolari, atunci, erau bani foarte mulți.
Apropo de bani. Ai fost supărat când ai plecat de la Steaua la Palermo. Ai avut o reacție virulentă la adresa lui Valeriu Argăseală, era vorba de unele restanțe salariale. Ce s-a întâmplat atunci?
Plecasem la Palermo și îmi cerusem dreptul meu, mai aveam de încasat un salariu sau două. Și era normal. L-am sunat pe nea Vali și mi-a spus că da, da, că nu, tot mă duceau cu vorba. Și atunci am fost nevoit să îmi depun memoriu. Asta a fost tot. Și am câștigat la comisii. Îmi pare rău că s-a ajuns acolo.
De ce nu ai vrut să renunți la acei bani?
Erau ai mei!
Au fost unii jucători care au renunțat.
Care? Mirel Rădoi și-a luat banii, vă spun eu, când a plecat la arabi și-a luat banii. Repet, nu e normal, am jucat pentru acei bani, am fost acolo, am muncit.
Dar prin atitudinea ta ai deranjat.
Cred că orice jucător deranja, au fost mai mulți care atunci când au plecat de la Steaua au făcut-o cu ușoare nemulțumiri pe partea asta. Dar să știți că în mare parte cam toți și-au depus memorii, apoi și-au primit drepturile. Nea Gigi s-a supărat că am mai cerut acel salariu. Repet, au fost cinci ani în care am luat două campionate, am jucat trei ani consecutiv în Champions League, am avut semifinală în Cupa UEFA și, cred eu, am contribuit mult la aceste performanțe, iar clubul Steaua a încasat foarte mulți bani. Au luat bani și prin vânzarea mea, încă două milioane de euro, care la vremea aia nu erau foarte mulți, dar nici vreo sumă de neluat în seamă. Și atunci nu cred că era așa mare efortul financiar pentru ei.
Ai lucrat cu patroni excentrici. Gheorghe Ștefan, Dumitriu Sechelariu, Gigi Becali. Și-l pun aici și pe Zamparini, la Palermo. Care era mai „nebun”?
Fiecare a avut felul de „nebunie”, dar erau niște reacții de moment, a doua zi se schimbau, aveau alt discurs. Nu aș putea să spun care. Uite, Zamparini schimba antrenorii foarte des, dar să știți că atunci când intra în vestiar, cu noi avea un discurs foarte ok, chiar dacă echipa nu mergea bine, tonul lui era încurajator. Nea Gigi, dacă vreți, a fost cel mai simpatic dintre toți.
De ce?
Pentru că, atunci când echipa nu mergea foarte bine, intra în vestiar, ne lua pe fiecare în parte și ne certa, dar după 7-8 minute avea darul ăsta… trecea de la o stare la alta, începea cu caterinca, ne explica el cu pahare, încerca tot felul de chestii. Ne vedea că eram foarte afectați și atunci încerca să schimbe subiectul și să o dea în caterincă. Imediat, ședința se transforma în ceva mai relaxant. Nu exista ședință să nu se termine cu zâmbete, cu voie bună sau un mesaj pozitiv. Intra furtunos, dar când pleca era dispoziție bună, caterincă, un ton pozitiv: „Gata, acum e momentul zero, de aici mergem mai departe”.
Cum a fost pasul de la Bacău la Steaua?
M-a sunat domnul Chivorchian și mi-a spus că a doua zi mergem să semnez cu Steaua București. Emoții mari, ajungi la Steaua, ce mai iubită echipă din țară, cel puțin atunci așa era. A fost pentru prima oară în viața mea când am văzut așa mulți jurnaliști. E momentul în care conștientizezi că ai venit la o echipă mare.
Ai venit de la Bacău cu Dacia ta 1310…
Da, da, o Dacie bej, o mașină la care am ținut tare mult, era prima mașină cumpărată din bănuții mei. Mi-am făcut treaba cu ea.
În parcare la Steaua, Dacia ta 1310 e o imagine. Cum te-au primit colegii care aveau mașini mult mai scumpe, nu cred că mai conducea cineva așa ceva?
Nu, nu, nu era nimeni cu Dacia. Caterincă prin vestiar. Erau niște mașini de care nu știam nici ce model sunt. BMW, Audi, dar nu știam eu ce model. Și au început colegii caterinca! Dar duceam, mie îmi place, poate la început a fost puțin mai stânjenitor, pentru că nu-i cunoșteam foarte bine. Mirel a întrebat la un moment dat cine a venit cu cutia asta de mașină. Cam astea erau discuțiile. Cred că am schimbat-o după mai mult de jumătate de an în București, după nouă luni, un an de zile. Am ținut-o pentru că atunci aveam și nunta și practic mai strângeam bani și nu-mi ardea capul la mașină. Mi-am luat după un Peugeot 407 Paladin, o trecere imensă.
În primele trei patru luni în București nu prea ieșeam din casă. Antrenament, casă, mergeam lângă la un supermarket și făceam cumpărăturile. Atât. După am început să mai ieșim, eu și soția, mai pe la un restaurant… Am avut noroc de Baciu, de Lovin, de Cristi Ciocoiu. Bucureștiul începe să-ți placă la un moment dat”
Cred că meciul cel mai dureros din acești cinci ani petrecuți la Steaua a fost la Middlesbrough? După așa mult timp te mai bântuie amintirea aia?
A fost un moment greu pentru absolut toți. Și ne tot gândim ce ar fi trebuit să facem să nu pierdem acea calificare.
Ce ar fi trebuit să faceți, ai găsit răspunsul ăsta?
După război, mulți viteji se arată! Mi-aș fi dorit să avem o posesie mai bună. Ne-am speriat, nu mai făceam trei pase, noi care eram o echipă care pasa. Toată acea conjunctură, revenirea lor, 2-0 și cu 1-0 din tur, au venit ei 3-1, 3-2, atmosfera aia din tribună. Nu credeam că se poate, mai ales că primeam destul de puține goluri. Au fost toate cumulate, cu această teamă de a nu pierde calificarea. E vorba aia, de ce ți-e frică, nu scapi, iar în seara aia așa a fost.
Cum a fost atmosfera, după meci, în vestiar?
Nu vorbea nimeni. Nici la hotel nu a mâncat cineva. A văzut și Oli că nimeni nu are chef să mănânce, nu are poftă, și a spus să mergem în cameră. Țin minte că era un hol lung, iar noi stăteam toți în fund, nimeni nu a intrat în camere. Am stat vreo două ore așa. Nu spuneam nimic, încercam să realizăm ce am făcut greșit fiecare.
Îmi aduc aminte de acel gol cu Olanda, de la Constanța, din preliminariile Euro 2008. A fost cel mai important din cariera ta?
Clar! A fost un meci de calificare, cu acea victorie eram calificați în proporție de 99%. Nu neapărat golul, am revăzut acel meci și e clar că și terenul a mai echilibrat din diferența de valoare dintre ei și noi, dar a fost o dăruire foarte mare din partea noastră, pe un frig crunt, o ploaie rece, nici la Glasgow nu am prins vreme ca aia!
Victor Pițurcă pregătea foarte bine meciurile. Mi-a povestit un coleg de-ai tăi că vă dădea, seara, ceapă, să dormiți mai bine.
Da, se punea ceapă. La echipa națională deja dispăruse cina cu cașcaval pane. Era bufet suedez, îți punea ceapă, pentru că era clar că te ajuta. Așa spune, că dormi mai bine de la ceapă. Nu știu cine punea, dar era pusă acolo, dacă era acolo, atunci… nu întrebam noi, noi eram români, mâncam cu ceapă. Oricum te lua somnul, erai în cantonament, antrenamentele de luni până joi erau solicitante.
Care a fost cea mai mare onoare din cariera ta? Ai avut banderola de căpitan la mai multe echipe: la Steaua, la echipa națională…
Nu o spun că poate dă bine, mulți o fac pentru că dă bine la televizor. Mândria este mare și vă spun, sincer, ca să porți tricoul echipei naționale și să te afli printre cei mai buni 22-24 de jucători români din toate campionatele, deja este o mândrie. Dacă te impui și ca titular, e unic. Este cea mai mare responsabilitate pe care o ai, care apasă pe umerii unui jucător. Și presiunea, la fel, este maximă.
Îți lipsește o participare la turneul final mondial…
La nivel de echipa națională este marele meu regret. Nu am reușit să trecem de acel baraj cu Grecia, ar fi fost extraordinar pentru mine ca, pe final de carieră, să joc la un Mondial.
Vreau să vorbim și de cariera ta internațională. Ai fost la Palermo, la Rangers, Spezia și Asteras Tripoli din Grecia. Putea mai mult Dorin Goian la nivelul ăsta? A existat, la un moment dat, o ofertă pe care nu ai reușit să o fructifici?
A fost acea ofertă de la Sunderland, înainte de Palermo. Aici poate… nu știu cum ar fi decurs cariera mea. Cred că mi se potrivea Premier League, eram un jucător înalt, dădeam bine cu capul, cred că puteam să compensez această lipsă a vitezei, să o echilibrez cu un plasament foarte, foarte bun. Mi-aș fi dorit foarte mult să am ocazia să joc acolo.
Dar ce s-a întâmplat de nu ai ajuns la Sunderland?
Nu știu, ceva comisioane. Am fost o perioadă supărat, aveam șansa să joc în Premier League, puteam să câștig mai mulți bani. E regretul meu. Dar înseamnă că nu a fost drumul meu și atunci a venit transferul la Palermo. În Italia am învățat foarte multe. Am zis că am venit eu de la Steaua, jucasem în Champions League, am zis: ce se poate întâmpla?
Ce te-a șocat, ce te-a surprins?
Intensitatea antrenamentelor, apoi partea tactică, inclusiv cu Walter (n.r. Zenga), apoi cu Delio Rossi, când am învățat foarte, foarte multe lucruri de poziționare, poziția corpului. Făceam și la Steaua, cu Oli, doar că italienii pun foarte mult preț pe aceste detalii care poate nu par așa de importante. Delio Rossi oprea frecvent antrenamentele doar ca să îți corecteze poziția corpului. Și lucra foarte mult, țin minte că rămâneam cu fundașii după antrenament pe teren, se făcea noapte și noi încă lucram mingea descoperită, mingea acoperită, triunghi defensiv, distanțele dintre jucători. Și cred că treaba asta m-a ajutat foarte mult și la Rangers apoi. De-asta am jucat foarte bine în Scoția. Italia a fost primul meu contact cu adevăratul fotbal profesionist.
În Italia, jucătorii erau în sala de forță cu o oră jumătate înainte de antrenament. Toți erau pachete, piept, bicepși, tricepși, spate. Și atunci, văzându-i, chiar dacă nu-mi plăcea, trebuia să mă duc și eu. Când veneam la antrenament găseam hainele în cui și jucătorii în sala de forță, deja transpirați. Am zis că n-am cum: te dai cu grupul, faci ca ei. Și, la un moment dat, mi-a părut că sunt și eu mai cu pieptul în vânt”
Care e colegul care te-a impresionat cel mai mult în cariera ta?
Mi-a plăcut Cavani. Era într-o formă foarte bună. Jucam atacanți cu el și cu Miccoli. Doi ani consecutiv am fost în grupele Europa League, erau atacanți care, împreună, marcau, într-un sezon, 45, 46 de goluri. Dar Edison, după ce jucam duminică și era jucătorul meciului, luni aveam liber și marți era primul la alergat. Alerga mai mult decât jucătorii care intraseră cinci minute. La el nu exista să piardă nici la miuță, dacă o făcea intra în vestiar, făcea urât, trântea uși.
Cum era Ibrahimovic? L-ai avut în marcaj de mai multe ori în această perioadă petrecută în Serie A.
Într-o formă foarte bună, rău, agresiv, viteză foarte bună.
La acest „rău” vreau să ne oprim, te rog! Ți-a șoptit ceva? El avea treaba asta, știa să-și chinuie adversarii.
Dacă nu-i ieșea jocul, dacă nu marca, te lua, te mai scuipa, te înghiontea. Era provocator. L-am chinuit și eu, în doi ani am impresia că Milan ne-a bătut o singură dată. Totti, la fel, jucător valoros, rău, te provoca și el. Pazzini, când era în forma bună, Eto’o, Milito, Balotelli.
Ai avut oferte să te întorci în fotbalul românesc?
Nu am vrut să o fac. Am avut în 2016, când m-am lăsat de fotbal, oferte. M-au sunat domnul Iftime, domnul Porumboiu, aveam și de la Târgu Mureș, dar nu am vrut să mai joc în țară. Vii în România, că ai dragoste de fotbal, mulți jucători cu rezultate notabile au ales să se întoarcă în țară, și știți cum e: așteptările sunt mari de la ei, lumea e pretențioasă, patronii la fel și au ajuns să fie o mare dezamăgire în ochii lor, chiar dacă din punct de vedere sportiv nu era așa. Am avut exemple din urmă, am zis că, dacă este să mă las de fotbal, pur și simplu o fac, nu mă mai întorc în România. Marica, Gică Popescu, am avut exemple. Și e păcat, pentru că tu te chinui să construiești atât de mult o carieră, un nume și, știi cum e…
Riscai să ciobești o carieră construită la un nivel important?
Da! Riscam să merg pe stadioane și să vină lumea să mă înjure, să își verse anumite frustrări… Din păcate, în România, încă avem multe de lucrat la acest comportament pe stadioane.
Ai parte de încercări și în cariera de antrenor. Cum e din punctul ăsta de vedere? Pe unde ai fost te-ai cam lovit de probleme financiare.
Nu am fost eu la un nivel foarte, foarte înalt, până acum, dar în tot ce am făcut, m-am implicat. Am pus suflet și atunci e clar că momentele mai puțin bune te frământă.
Ești dezamăgit de startul în noua ta carieră, cea de antrenor?
Am fost la un moment dat. Știu că am avut și un discurs la adresa unor oameni care nu au avut cele mai curate gânduri la club (n.r. – Foresta Suceava). Eu sunt sucevean, când văd lucruri care nu sunt ok, îmi place să le spun, sunt născut și crescut aici, îmi pasă. Sunt banii oamenilor și mă deranjează când se bagă mâna atât de adânc. Hai că ciuguleala o mai pot înțelege, o pot accepta, că mai faci o coțcărie de conducător, dar nu japca!
Vreau să îți spun o realitate a fotbalului mic: pariurile. Tu ai simțit flagelul ăsta? Sincer!
Sunt jucători care joacă la pariuri, dar credeți-mă, adică eu cunosc puține cazuri, sunt foarte rare, în care jucătorul joacă pe meciul lui, în scopul că: gata, o trântesc, joc invers, că am pus o mie de lei. Sunt jucători care joacă la pariuri pentru că, în primul rând, iubesc fenomenul și pun meciuri de afară.
Eu nu vorbesc de asta, spun de cei care joacă pe meciurile lor!
Probabil sunt, un caz-două le mai știam și eu, dar în general acești jucători care fac asta și-i vezi că nu își apără corect șansele, se elimină singuri.
Ai avut parte de așa ceva la echipele tale?
Da, am avut.
Și cum ai rezolvat această situație?
Tocmai ți-am spus, s-a eliminat singur. Dacă nu, l-am făcut în așa fel încât să se elimine singur.
Nu ai fost furios? Practic înșela grupul!
Da, dar este și foarte greu de demonstrat. Noi, ca antrenori, când avem ceva dubii despre un jucător, ne pricepem foarte bine la fotbal și vedem de pe margine când un jucător abordează total diferit sau cum nu ar trebui anumite momente din joc. Alea se văd. Se poate accepta o greșeală, ghinion, deviere, dar nu se pot accepta lipsa de implicare, atitudine, alergare. Și atunci când mai este și genul de acțiuni pe care le tratezi total anapoda față de cum le cere faza, una, două, trei patru, îți dai seama. Dar sunt greu de dovedit.
Matei, nu?
Fiul tău care joacă la LPS Suceava și vine din urmă, la 15 ani, tot ca fundaș central!
(N.r. oftează). Da, a fost și la două, trei acțiuni la echipa națională la Under 15. Încerc pe cât mai mult să-l îndrum spre partea asta fotbalistică. Are multe de învățat, dar are mult potențial. Asta și-i reproșez, nu că nu vrea să asculte, ar putea să învețe, ar putea să învețe mult mai mult de la mine, întrebându-mă. Să-l văd mai mult implicat. Chiar dacă-i place mult, nu e genul care să respire fotbal.
Cum erai tu. Faci comparația asta.
Dar nu e tocmai realistă comparația asta. El joacă fotbal din orice poziție. Doar că mi-aș dori să stea mai mult cu mine la un meci, pentru că inclusiv pe televizor se pot învăța foarte multe și se poate corecta. Poți să-i arăți anumite chestii, uite acolo fundașul central a greșit, trebuia să strângă mai mult la fundașul lateral…
Îți traduc eu dacă îmi permiți. Se pare că nu prea are nevoie de know-how-ul tău, al tatălui care are 60 de meciuri la națională. Cred că asta te deranjează!
Nu, nu mă deranjează. Îi spun că, dacă vrea să ajungă un mare fotbalist, trebuie să fie mult mai implicat, să tragă el de mine! Din păcate e unul dintre copiii talentați, are potențial mare, dar are momente când preferă să stea cu băieții la un PS (PlayStation) decât să se uite la un Steaua-Dinamo.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER